dinsdag 25 mei 2010

Vasile Carlova, Roemenie (1809 - 1831)



Carlova werd op 4 februari 1809 te Buzau geboren, als zoon van een oude familie van landeigenaren in Targoviste. Zijn ouders stierven toen hij nog jong was, zodat hij vanaf 1816 werd opgevoed door een tante in Craiova

Er zijn slechts vijf gedichten van hem bekend, hoewel dat genoeg is gebleken om hem te scharen onder de beste Roemeense dichters van zijn tijd - jammer genoeg ben ik vooralsnog geen gedichten (in vertaling) van hem tegengekomen. Enkel de titels en enige door anderen meegegeven karakteristieken.

1827 Pastorul intristat (De trieste schaapsherder)
1828 Ruinurile Targovistei (De Ruines van Targoviste - een gedicht dat bolstaat van het patriotisme)
1828 Rugacuinea (Gebed)
1829 Inserare (Nachtval)
1830/31 Marsul Romanilor (De Roemeense Mars - Een gedicht dat zwaar gecensureerd werd en enkel op losse vellen verspreid werd, maar desondanks of juist daarom beschouwd wordt als zijnde zijn beste werk)

In 1830 deed hij zijn intrede in een recent opgerichte Nationale Militie (voorloper van het hedendaagse Roemeense leger). Hij staat te boek als de 33e vrijwilliger die zich aan wist te melden. Op 18 september 1831 overleed hij op 22 jarige leeftijd in een legerkamp aan de gevolgen van een infectieziekte.

Ruinurile Târgoviştei

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârşit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tânguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!

Geen opmerkingen: